Ceva Personal
O serie de panseuri despre cum o postare cu un motan alb pe nume Ludwig alunecă în negura științei
“If I'm somebody else
It never happened to me”
În general, astfel de postări încep, destul de non-directiv, prin „să nu credeți că am ceva cu…”. Eu chiar sper să realizați că acest text este contrariul - chiar am ceva extrem de personal cu Gabi Bartic, Director Executiv la Brio.ro și, de altfel, persoană care consideră că se poate exprima cu sens pe net, prin paralele și analogii ce lasă să se întrevadă faptul că nu i-a sclipit vreodată în față un apus mizerabil, în calitate de pieton.
Totul a început de la postarea de pe Facebook (arhivată și în imaginea de mai jos) a doamnei Bartic, o recent postacă de profunzimi intelectuale nemărginite.
Nu voi trece nici pe acasă pe la Yalom, nici pe acasă pe la credințele doamnei Bartic referitoare la o filosofie a educației complet ratată (Bergeron & Rivard, 2017), pe care platforma-minune Brio.ro își bazează complet motivațiile. Am zis să ofer, însă, și o referință „din știință”, așa cum apreciază doamna Bartic, pentru a-mi putea pava calea cu cele mai bune intenții în fața domniei sale.
Paralela reală pe care i-o recomand călduros doamnei Bartic este una ce-i va desluși și domniei sale, nu numai celor ca mine, rănile supurânde de persoană ce a uitat nu doar să ia contact cu realitatea, ci și să respecte însăși existența puțin mai mult decât respectă totemul din inima sa sfâșiată de diverse aspecte, cum ar fi „o replică a unui reputat profesor de matematică”. Este vorba despre versiunea originală a articolului lui James Coyne, „The illusion you will be able bodied forever and the limits of empathy”.
Tocmai pentru că doamna Bartic face referire la demersuri psihoterapeutice, îi voi exemplifica succint motivul pentru care încrederea sa în „medicul școlit” este cel puțin la fel de oarbă precum încrederea în „felcerul cu povești de viață” și de ce însăși domnia sa este un arhetip de felcer pe care-l descrie cu atât de multă candoare: Este vorba fix despre ceea ce menționează chiar domnia sa - „simțim mereu nevoia să fim validați doar de oameni „ca noi””. Da, corect, chiar și doamna Bartic își dorește să fie validată, de preferat de „un medic oncolog”, nu de „un bolnav de cancer vindecat”. Treaba asta este sindromul omului care nu încetează vreodată parada totemului, un sindrom pe care nici măcar pacientul cu păr de buci în ochi al lui Coyne nu l-ar fi putut prevesti.
Am mai văzut un astfel de exemplu de limită a empatiei la fosta mea profesoară de Geografie din liceu, arhivată pe veci pe Reddit, pentru adevărații cunoscători. Nu e nimic nou sub soare, pentru mine, dar doamna Bartic ar trebui să priceapă, și încă destul de rapid, că o astfel de perspectivă asupra vieții te duce pe culmi instabile. Probabil cea mai instabilă culme este aceea a aflării inutilității și a incapacității proprii de judecată.
“There is probably some point in your life where you were quite healthy and never anticipated being struck down by the illness. You had the illusion of being fully able-bodied forever. You probably lacked empathy with people who complained of impairment from illnesses you couldn’t see. You may even have thought that their reports were illegitimate and self-serving. They were faking it to get sympathy or to get out of doing things, maybe. Beyond that, you might’ve been threatened by the confrontation sick and disabled people provided you with the possibility that you could ever be in their shape. Maybe you could’ve mustered up some dislike and intolerance“ (Coyne, 2016)
Pentru a preveni o situație neplăcută, doamna Bartic alege calea pe care a fost abil îndoctrinată să o aleagă - aceea a unei abordări intergrative. Atunci când spune „idealul este să le avem pe amândouă: știința și experiența”, nu face decât să se afunde în crezul autohton care (nu) merge (deloc) conform ecuației „teorie + practică”, unde „practica ne omoară”. Astfel, realitatea lui Gabi Bartic devine strict un amalgam de iluzii generate „din orgoliu”, cum zice chiar domnia sa. Fiecare persoană puternică are nevoie de un element pe care sa-l poată diviniza; Gabi Bartic a ales „știința” cu Ș mare, pentru că absolut nimic din atitudinea sa nu conține modelul minimal și reductiv, printre altele, al modestiei intelectuale. Pentru doamna Bartic, voi cita și un articol din Nature Human Behavior, pentru că dânsa le are cu știința adevărată, spre deosebire de noi, felcerii (Hoekstra & Vazire, 2021).
Pe final, cred că e util să trasăm rândurile scârboase ale unei concluzii: Ca pentru o doamnă ce a aflat proaspăt despre conceptul desuet de piramidă a dovezilor, dacă o serie întreagă de anecdote nu reprezintă măcar o sursă de concentrare a atenției, dacă nu o sursă de dovezi, ar trebui să îți regândești ultimii ani din existență. Ar trebui să înțelegi că nu ți-a cerut absolut nimeni să „aduci experitza în standarde” fix ție, pentru că proiectul Brio.ro, inițial, nu a fost un trandafir de 20 de lei firul, din Centrul Vechi, dedicat ție. Dacă te superi pe faptul că un prof de mate te numește „birocrat fără experiență la catedră” este pentru că o duci prea bine și corpul tău, respectiv mintea ta, sunt prea funcționale pentru a putea băga de seamă Iadul care clocotește la poarta oricărui muritor de foame care se chinuie cu puțin mai mult decât cu niște mațe goale. Poți citi Coyne pentru prima oară în viață - nu vei pricepe ceva din acele rânduri. Vei pricepe că acea poveste este doar un alt testimonial, la fel cum a fost și cel al lui Thomas Insel, ceea ce, pentru tine, este echivalent cu o postare cu nasul pe sus pe Facebook. Nu vei vedea parul din ochiul tău, indicatorul relativ și absolut, concomitent, al refuzului de a admite că ai pierdut încă din clipa în care ai apăsat prima tastă, pentru a genera această postare. Vei continua să pierzi compulsiv în această viață, dar îți voi ofer scăparea, tot citându-l pe James Coyne:
“I have to remind myself again of the pitfalls of trying to communicate complex ideas within 140 character tweets. The other day I failed again.“ (Coyne, 2016)
Nu mă aștept să te eliberezi vreodată.