Hell Is Round The Corner
O tânără de 27 de ani trece de la infarct la deces într-o zi de vineri, la birou. Ce treabă are „editura dubioasă” MDPI cu asta?
În articolul original, de vineri seara, de pe Observator (arhivă), nu se spune direct despre ce editură e vorba. Idem, nici pe site-ul Știri pe surse (arhivă). Abia de la Cluj24 (arhivă) aflăm, la o zi distantă, că este vorba despre MDPI România (arhivă). Doru Șupeală, al cărui nume a bubuit din cauza tragediei Atos (arhivă), deja a apucat să scrie despre acest caz (arhivă), la fel, la o zi distanță după a doua tragedie, de data aceasta marcă a unei edituri academice controversate.
„Controversate”?
Vedeți voi, MDPI este o editură pe care, la nivel academic internațional, cercetătorii nu o privesc chiar cu ochi buni (a se vedea articole detaliate precum Crosetto, 2021; sau Oviedo-Garcia, 2021 - acesta din urmă menționat primind și o corectură în aprilie 2023; și chiar răspunsul oferit de către MDPI, din 2021; despre tot acest micuț „război” am discutat și în articolul de vara trecută, de pe fix acest Substack).
Am spus „internațional”. La nivel autohton, MDPI este chiar o editură destul de râvnită, o analiză bibliometrică publicată în ediția din toamna anului trecut a jurnalului Scientometrics prezentându-ne că 34% din articolele științifice produse de autori români, în 2021, au fost publicate la MDPI. Asta și, în plus, mențiunea că „every second paper authored by only Romania-based researchers was published in an MDPI journal” (Csomos & Farkas, 2023, p. 808, 810).
Aceeași „frecvență neobișnuit de mare de articole publicate” de către autorii și cercetătorii români la MDPI a fost sesizată, în primăvara acestui an, de către Asociația Ad Astra a cercetătorilor din România (arhivă). Cu un limbaj ceva mai dur, ce-i drept, etichetând MDPI drept o „editură dubioasă”. Același limbaj, de altfel, pe care-l adoptă și jurnalista Emilia Șercan, în momentul în care îi dă în cap Ministrului Sebastian Burduja, pentru că a publicat la MDPI în 2019, „după o licență la Stanford și două masterate la Harvard” (arhivă).
Vouchere de la „editura dubioasă”
Ca orice hipermarket științific ce se respectă și își respectă clienții și consumatorii, MDPI oferă niște vouchere - practic, un discount pe care îl primești, în calitate de reviewer MDPI, pentru că te miști repede și comentezi mult pe articole (i.e., acest proces fiind cunoscut sub denumirea de peer review, în arealul publicării științifice) (arhivă). Chestia cu aceste vouchere este că sunt individuale; nu pot fi (neapărat…să zicem) transferate de la un cercetător la altul. Am zis să las mențiunea aceasta aici, pentru că va fi extrem de relevantă, puțin mai încolo.
Aceeași analiză din Scientometrics relevă și că, din cei 61% din cercetătorii intervievați de Csomos și Farkas (2023, p. 814) ce au oferit review-uri pentru MDPI în 2021 și în ani anteriori, aproape 60% au utilizat aceste vouchere de publicare. Publicarea științifică este un joc costisitor, copii, este o mașinărie hipereficientă de generare de bani cu căruța, în care avem „profit margins to rival Google” (arhivă). Cum spune și profu’ Mîndrescu, „Sunt MDPI-urile astea(n.r. reviste cu plată), unde plătești 2.000 de euro. Dar oamenii nu au cum să plătească sumele astea” (arhivă). Enter vouchers! Sistemul de vouchere MDPI este atât de bun încât există chiar și o piață neagră de vouchere MDPI în valoare de 1000 de dolari americani (arhivă) (i.e., fiind susținut, astfel, și un testimonial din partea unui fost angajat MDPI România; arhivă). Piață neagră ce, după cum putem observa, știe foarte clar cum funcționează treaba - având în vedere că voucher-ul e la tine, te băgăm și pe tine pe articol, pentru a putea aplica discount-ul din contul tău și vom fi bine toți. Așa colegialitate nu întâlnești prea des!
Colegi adevărați
Avem și noi două colege româncuțe ce produc extrem de multă știință pe metru pătrat. Universitatea din Oradea a avut, în 2022, „primii doi cei mai prolifici producători de articole științifice” (arhivă) de pe plaiurile mioritice. După cum observăm în cuvintele uneia dintre aceste autoare, „Există săptămâni în care lucrez la 6-8 articole (nu 1 lucrare/săptămână)), totalizând câteva zeci de autori. Colaboratorii pot confirma că programul meu de lucru este între 12-16 ore/zi, concediul nefiind excepție (doar cu un program mai redus). Pentru mine, activitatea de cercetare și publicare este o pasiune, satisfacția maximă fiind reușitele echipelor și, mai ales, ale doctoranzilor”. Știam, deja, de programul haotic și de cursa „publish or perish” la care sunt supuși cercetătorii (i.e., inclusiv cei din România, nu scapă cineva), nu e ceva nou. Ceva nou este, însă, cum pasiunea și satisfacția reușesc să compenseze pentru epuizarea fizică și mintală retrăite în urma acestor experiențe de automaton; în special în lumina cazului decesului angajatei de doar 27 de ani, în urma (ipotetic) oboselii și a stresului.
De cursă lungă
„Reprezentanţii editurii nu au putut fi contactaţi pentru un punct de vedere”, ne relatează Observator.
De-a lungul ultimilor anișori, MDPI și-a demonstrat puterea de a fi nu numai o „editură dubioasă”, ci și un paradis în care fondatorul și unicul deținător legal al editurii, chimistul chinez Shu-Kun Lin (arhivă), a putut să promoveze, fără prea mari bătăi de cap, o paradă tragicomică de micromanagement și de rasism de mare clasă.
Micromanagement
Primul și primul, da. Nea Lin face micromanagement și (putem specula că) insuflă această poziție nedreaptă de putere la fiecare nivel al organizației pe care a fondat-o. Ultima bucată poate fi regăsită în testimonialul primit de către Doru Șupeală, dar micromanagement-ul personal al lui Lin este o poveste pe care am întâlnit-o personal pe când platforma X se numea, încă, Twitter, în 2021. Am rămas cu imaginea în cap, deoarece, în cadrul Conferinței Anuale STM Frankfurt, din octombrie 2021 (arhivă), într-un panel în care invitată era CEO-ul MDPI de atunci, Delia Mihăilă (i.e., da, o femeie din România a fost CEO-ul MDPI în două mandate distincte, în 2015-2016, respectiv în 2019-2023, conform profilului acesteia de LinkedIn), domnul Lin efectiv s-a băgat peste ea, în webcam, cu mascuța-i bleu, și a început să mansplain-uiască și el, ca să nu se simtă singur și uitat de lume (arhivă). Pentru că o poză face cât o mie de cuvinte…
Ce căuta nenea Lin în aceeași cameră cu Delia Mihăilă, în timpul acestei discuții? De ce a simțit imensa nevoie (din nou, speculăm că a simțit o astfel de nevoie, nu am studiat cu lux de amănunte) de a contribui și domnia sa, în ciuda faptului că nici măcar nu era în program? Poate nu contează…doar pun și eu întrebări, în calitate de simplu cetățean.
Rasism?!?!
Nu doar că domnul Lin este un susținător al fostului președinte american Donald Trump și un simpatizant al discursurilor rasiste tipice, ba chiar mai mult, este și un om care știe să ne ceară iertare pentru erorile comise, având drept valori cardinale atribute precum diversitatea și incluziunea. Spune chiar domnia sa (arhivă)!
Este așa un mare promotor al diversității și al incluziunii încât jurnalele publicate de hipermarket-ul său „științific” fac chetă pentru a-i invita pe unii din cei mai problematici oameni ai planetei, atunci când vine vorba despre rasismul științific.
După toate aceste abominații, vine, iarăși, doamna Delia Mihăilă, pentru a-i șterge băluțele păreristice stimatului dom’ președinte Lin, veșnic alături de mențiuni despre cât de mult ține MDPI la diversitate și la incluziune.
Ce se alege de noi, acum?
Probabil nu prea multe. Câteva momente mai mult sau mai puțin sincere de doliu și de interes față de decesul unei tinere, câteva momente în care schițăm câte un zâmbet amar la cum se băga Lin în call-ul de Zoom, câteva „aoleu, și acum ce facem?”-uri lansate doar pentru a se pierde în negura Timpului. La cel mai mic PIB din UE, în 2023, alocat sectorului cercetare-dezvoltare (arhivă), sesizăm cum orice efort de a discuta despre aceste nenorociri sau orice efort de a combate practicile chestionabile ale autorilor români ce doar își pompează CV-urile la vreo „editură dubioasă” sunt, de cele mai multe ori, în van. Întregul sistem de cercetăre (academică) este internalizat ca o competitivitate toxică, în România, dublată de instabilitatea istoriei încărcate a acestuia, de la comunism și până în zilele noastre (pentru mai multe detalii, vezi Pavlenko & Bojan, 2018). Tocmai din astfel de motive, după cum ar fi scris Tricky și Martina Topley-Bird, în piesa a 4-a a albumului Maxinquaye (1995):
Hell is round the corner where I shelter
Ism's and schisms, we're living helter skelter
Odihnește-te în pace!